Pe vremea când Der Spiegel era rasist

“Bălăceala pariziencelor este ratată. Atunci când un bikini izolat se rătăcește într-un bazin deschis, el este imediat înconjurat de înotători negricioși. Zece, douăzeci de mâini de algerieni trag de șnururile costumului de baie și rup vestimentația purtătoarei. Mai ales în week – end, nord – africanii bântuie suverani piscinele Parisului, piscina de lux plutitoare a pontonului de la Seine Deligny, precum și bazinele periferice de la Puteaux. În consecință, în aceste zile înotătoarele evită apa, însoțitorul lor masculin rămânând la distanță. Energicii salvamari care îndrăznesc să intervină contra acestor briganzi de apă dulce sunt amenințați după terminarea serviciului, pe uscat, de către hoardele ostile.

Izgoniți din Algeria de către algerieni, francezii se văd acum dați afară de către invingători din piscinele propriei lor capitale. Și nu se pot baza pe niciun ajutor! Într-adevăr, în fiecare zi 600 de algerieni părăsesc țara lui Ben Bella, afectată de șomaj și inflație, pentru a-și căuta pâinea de cealaltă parte a mării, la foștii colonialiști.

Locurile goale de pe piața franceză a muncii pot absorbi câteva mii dintre ei, nu mai mult. Dar fluxul nu încetează să se intensifice: în 1956, în Franța trăiau 300000 de algerieni, în 1961 erau aproape 600000. Dintre ei, 30000 sunt acum în șomaj și trăiesc din ajutoare sociale. În spitalele franceze, 13000 de paturi sunt ocupate de algerieni. Poliția pariziană s-a văzut pusă în situația de a face față urgent problemelor ridicate de o colonie de 200000 de algerieni – care nu reprezintă decât 3% din populația capitalei – în contul careia sunt însă puse anul trecut: 32% din crime, 39% din atacurile cu mașină, 58% din jafurile cu mână armată. În plus, o parte a imigranților a adus cu ea în Franța, în afară de “obiceiurile sanitare” primitive ale țării lor natale, bolile cu trasmitere sexuală și tuberculoza.

Serviciile de sănătate franceze pot acționa contra acestei maree insalubre prin măsuri excepționale, pe care însă poliția franceză nu le poate lua contra criminalității cafeniilor: după acordurile de la Evian, algerienii se bucură de aceleași drepturi ca francezii, mai ales de libertatea de a circula fără nicio restricție. În 1965, 600000 de imigranți trebuie să se decidă dacă vor să opteze pentru Algeria sau pentru Franța. Numai după asta, oamenii lui Ben Bella pot să fie tratați ca străini și, prin urmare, să fie supuși măsurilor de supraveghere a poliției sau măsurilor sanitare speciale.

În Marsilia, principalul loc de import, nou veniții au fost până de curând obiectul examenelor medicale, dar o atenție de felul acesta nu poate constitui un control: datorită petrolului algerian, a interesului pentru terenurile algeriene destinate încercărilor nucleare, guvernul de la Paris a vrut să evite tot ceea ce putea aduce a discriminare contra algerienilor care trăiesc în Franța. De altfel, cei care nu ajung în Franța prin Marsilia, ci prin Spania și Italia, sau cu avionul, nu au fost controlați niciodată.

Pentru a feri Algeria de depopulare și Franța de urmările acestui aflux, printr-o înțelegere comună, Algerul și Parisul au convenit la jumătatea lui aprilie să facă un triaj al viitorilor imigranți: un serviciu de sănătate instituit în marile orașe algeriene va depista începând cu întâi iulie pe călătorii către Franța, bolnavi de tuberculoză și boli venerice. Astfel va fi rezolvată problema reemigrării imigranților respinși și Franța va fi scutită de rușinea de a-i arunca în mare, de-a lungul coastelor sale, pe sărmanii subdezvoltați.

Cafeniii vor continua astfel să activeze în piscinele capitalei, pentru a prinde și atinge femeile care se scaldă. Micii bikini, priveliște neobișnuită pentru musulmani, reprezintă pentru înotatori o bucurie ce maschează problema pe care ei nu se feresc, de altfel, să o prezinte: printre cei 600000 de algerieni nu sunt decât 40000 de femei.”

 

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

Textul de mai sus a fost publicat în prestigiosul săptămânal german Der Spiegel, in anul 1964, și constituie un adevărat document. Nu numai pentru că descrie o realitate a Frantei de acum 50 de ani, dar atât de actuală în Europa de azi, mai ales în Germania: agresiunile sexuale comise împotriva femeilor de bandele de imigranți venite de pe celălalt mal al Mediteranei și creșterea exponențială a criminalității, dar și, în special, pentru modul în care face asta. Un “letopiseț” prăfuit, scris în niște vremuri demult apuse, când corectitudinea politică, care nu fusese încă inventată, nu-i pusese căluș ideologic presei și nu prinsese societatea în năvodul anti-discriminării și al anti-rasismului. Un document vechi, dar scris într-o limbă plină de viață, care, azi, daca s-ar mai face auzită, ar provoca nu numai un uriaș strigăt de indignare colectivă și un oprobiu cvasi unanim, dar i-ar aduce vorbitorului și o condamnare irevocabilă pentru rasism și “hate speech”. O dovadă a modului în care un foarte important emițător media, cu orientare de stânga, înțelegea atunci să-și informeze cititorii, fără să machieze realitatea sau să eludeze adevărul, ceea ce, în ziua de azi – cand realitatea trece de la dramă la tragedie – a devenit o obligație profesională, ascunsă cu cinism sub masca deontologiei, pentru toată presa, indiferent de simpatiile sau partizanatele politice. Azi, când mainstream media germana și internațională au ascuns, timp de 4 zile, adevărul asupra agresiunilor sexuale în masă comise la Koln – ca să nu dea apă la moară “extremiștilor de dreapta”, “naziștilor” și “populiștilor”, a nu spune adevărul a devenit o îndatorire civică, iar a prezenta realitatea ca incorectă politic, așadar reacționară, o obligație morală.

Textul din “rasistul”, pe atunci, săptămânal Der Spiegel devine astfel un adevărat reper, care ne arată dimensiunile prăpastiei care desparte punctul de plecare, de locul unde s-a ajuns în prezent. Pentru că n-am văzut încă totul.

http://www.spiegel.de/spiegel/print/d-46174775.html