Discursul tinut de Enoch Powell, ultimul conservator britanic, pe 20 aprilie 1968

In urma cu 50 de ani, cand Enoch Powell a rostit nemuritorul lui discurs despre natiunea care-si ridica tremurand de nerabdare rugul funerar, descendentii imigrantilor pakistanezi veniti din Mirpur pentru a coloniza Beeston Hill, care au aruncat in aer metroul londonez, nu se nascusera inca. Nici cei doi “Beatles”, calaii Statului Islamic, si nici cei peste 1000 de alti musulmani britanici care au plecat sa lupte in jihadul sirian nu vazusera inca lumina zilei. In urma cu 50 de ani, Londra nu-l avea primar pe Sadiq Khan si nici peste 12 000 de atacuri cu cutitul si sute de atacuri cu acid inregistrate intr-un singur an, iar aparitia bandelor de predatori sexuali pakistanezi din Rotherham, Telford, Rochdale si Newcastle nu era banuita de nimeni. In urma cu 50 de ani, hate speech-ul nu era condamnat si supra – cetateanul minoritar nu fusese inca inventat; deabia se lucra la asta. Atunci a cerut Enoch Powell oprirea imigratiei si tot atunci a atras atentia asupra celor care promoveaza rasismul si incurajeaza apartheidul votand legi ce combat discriminarea. Pentru acest discurs, Enoch Powell a fost dat afara din guvernul din umbra condus de Edward Heath, iar cariera lui in cadrul partidului conservator  a luat sfarsit. Acum 50 de ani, conservatorismul britanic a murit. Acum, socialista Theresa May doar il ingroapa. Pentru acest discurs, azi, intelectualul, patriotul si profetul Enoch Powell ar fi considerat nazist si condamnat pentru instigare la ura:

<<Functia suprema a unui om de stat este de a proteja societatea de relele previzibile. In aceasta sarcina el se loveste de piedici profund inradacinate in natura umana. Una dintre ele este imposibilitatea de a demonstra realitatea unui pericol inainte ca acesta sa se intample. In fiecare etapa a evolutiei presupusului pericol exista indoieli si dezbateri aupra caracterului sau real sau imaginar. Acest pericol este, dealtfel, subiectul unei atentii minime in comparatie cu problemele cotidiene, care sunt nu numai incontestabile, dar si presante. De aici vine irezistibila  tentatie a politicului de a se ocupa de prezent in detrimentul viitorului. Mai mult de atat, avem tendinta de a confunda prezicerea unei probleme cu originea ei, sau chiar cu cei care provoaca probleme. Ne place sa gandim: “Daca nimeni nu vorbea despre asta, nu s-ar fi intamplat.”

Acesta obisnuinta provine poate din convingerea primitiva ca cuvantul si lucrul, numele si obiectul sunt identitice. In orice caz evocarea pericolelor viitoare, grave dar evitabile, (daca incercam sa le rezolvam), este sarcina cea mai nepopulara pentru un om politic. Dar, cu toate acestea, cea mai necesara.

Politicienii care fug de aceasta sarcina in cunostinta de cauza merita, si adesea le primesc, criticile urmasilor. Acum o saptamana sau doua discutam in circumscriptia mea cu om de 40 de ani, care lucra intr-una din intreprinderile nationalizate. Dupa ce-am vorbit un pic despre vreme, el mi-a spus brusc: “daca as avea posibilitatea as pleca din tara asta”. I-am facut cateva reprosuri si i-am spus ca guvernul laburist nu va ramane vesnic la putere. Dar nu mi-a acordat atentie si a continuat: “Am 3 copii. Toti au terminat liceul, doi dintre ei s-au casatorit si au intemeiat o familie. Dar voi fi fericit numai cand ii voi vedea pe toti plecati in strainatate. In aceasta tara, in 15 -20 de ani, negrii ii vor domina pe albi.”

Aud déjà strigate furioase. Cum pot spune ceva atat de oribil? Cum pot sa caut necazuri si sa dezlantui pasiuni relatand conversatia asta? Raspunsul meu este ca mi-am interzis sa n-o fac. In propriul meu oras, ziua in amiaza mare, un brav si cinsitit compatriot mi-a spus mie, deputatului sau, ca nu mai vede un viitor bun de trait pentru copiii sai. Pur si simplu nu am dreptul sa ridic din umeri si sa merg mai departe. Pentru ca, ceea ce a spus omul asta, mii, sute de mii de oameni o gandesc si o spun. Poate nu in toata tara, dar peste tot unde are loc aceasta transformare radicala la care asistam azi si care nu are niciun echivalent cunoscut in 1000 de ani de istorie.

In ritmul actual, in 15 sau 20 de ani, vor fi in Marea Britanie, numarandu-le si urmasii, 3,5 milioane de imigranti proveniti din Commonwealth. Cifra asta nu-mi apartine: este evaluarea oficiala data Parlamentului de birourile de stare civila. Nu exista previziuni oficiale pentru anul 2000, dar este posibil ca cifra sa ajunga la 5-7 milioane, aproximativ 10% din populatie, aproape echivalentul metropolei londoneze. Aceasta populatie nu va fi desigur distribuita uniform in nord, sud, est sau vest. In toata Anglia, regiuni intregi, orase, cartiere, vor fi locuite de populatii de imigranti sau proveniti din imigratie.

Cu timpul proportia descendentilor imigrantilor nascuti in Anglia va creste rapid. Pana in 1985 cei care s-au nascut in Anglia vor fi mai multi decat cei veniti din strainatate. Este o situatie care ne cere sa actionam imediat si sa luam masuri care pentru un om politic sunt printre cele mai greu de luat, pentru ca aceste decizii delicate trebuiesc luate acum, cand pericolul este departe, nu lasate in seama generatiilor urmatoare.

Cand o tara este confruntata cu un asemenea pericol prima intrebare care trebuie pusa este aceasta: cum reducem amploarea fenomenului? Deoarece nu-l putem evita complet, il putem oare limita stiind ca nu este vorba decat de o problema de numar? Pentru ca sosirea elementelor straine intr-o tara are consecinte radical diferite cand vorbim de 1% comparativ cu 10%.

Pentru o intrebare simpla un raspuns simplu: trebuie sa oprim complet sau aproape complet fluxurile de imigranti care intra si sa le favorizam la maxim pe cele care ies. Ambele propuneri fac parte din Platforma oficiala a Partidului Conservator.

Este greu de imaginat ca in acest moment numai in Wolverhampton intra in plus, in fiecare saptamana, 20—30 de copii de imigranti, care vor fi 20-30 de familii in plus peste 15-20 de ani. “Cand zeii doresc sa distruga un popor incep prin a-i lua mintile”, spune zicala, si trebuie sa fim nebuni, literalmente nebuni de legat, pentru a permite ca in fiecare an sa soseasca in plus peste 50 000 de persoane, care se vor adauga populatiei de imigranti déjà existenta.

Am senzatia ca aceasta tara isi ridica tremurand de nerabdare propriul rug funerar. Am inebunit de permitem celibatarilor imigrati aici sa-si intemeieze o familie, aducandu-si din tara de origine sotii sau logodnice pe care nu le-au vazut niciodata. Sa nu credeti ca acest aflux se  va diminua de unul singur. Dimpotriva, va creste. Chiar si cota asta de 5000 de permisiuni acordate pe an este suficienta ca numarul persoanelor dependente sa creasca cu 25 000, fara sa mai tinem cont si de imensul rezervor de legaturi familiale existent in tarile de origine si fara sa mai vorbim de imigratia clandestina. (Enoch Powell se referea la imigrantii pakistanezi si sikh sositi in anii 60 sa munceasca in minele de carbuni si in industria grea n. tr.)

Al treilea element al politicii Partidului Conservator este egalitatea tuturor in fata legii: autoritatea publica nu practica nicio discriminare si nu face nicio diferenta intre cetateni. Dupa cum a subliniat domnul Heath (liderul Partidului Conservator n.tr.) nu vrem cetateni de prima si nici de a doua clasa. Dar asta nu inseamna ca un imigrant sau descendentii sai trebuie sa dispuna de un statut privilegiat sau special…Nu exista o mai falsa apreciere a realitatii decat cea sustinuta de zgomotosii aparatori ai legilor asa numite “anti-discriminare”. Indiferent ca este vorba de marile condeie, uneori de la aceleasi ziare, care zi dupa zi in anii 30 incercau sa orbeasca tara minimalizand uriasul pericolul pe care l-am avut de infruntat dupa aceea, sau de episcopii izolati in palatele lor, pentru a-si degusta savuroasele dejunuri in spatele draperiilor groase. Toti acesti oameni sunt in eroare, in cea mai absoluta eroare! Nu imigrantii resimt  sentimentul de discriminare, de deposedare, de ura, de neliniste, ci aceia care continua sa-i accepte si sa-i primeasca. Din cauza asta a vota o asemenea lege in Parlament este acelasi lucru cu a da foc prafului de pusca. Ceea ce le putem spune cel mai bine sustinatorilor si aparatorilor unei astfel de legi este ca nu stiu pe ce lume traiesc.

Nimic nu este mai gresit decat sa compare situatia imigrantului din Commonwealth, care soseste in Marea Britanie, cu cea a negrului american. Negrii, care erau déjà prezenti acolo inainte ca America sa devina o natiune, au fost mai intai sclavi in adevaratul inteles al cuvantului. Dreptul de vot, ca si alte drepturi, le-au fost acordate treptat, aceste drepturi fiind exercitate incomplet uneori. Imigrantul din Commonwealth soseste in Marea Britanie ca cetatean cu drepturi depline, intr-o tara care nu practica discriminarea, intr-o tara in care primeste imediat aceleasi drepturi ca absolut toata lumea – de la dreptul de vot la gratuitatea asistentei sociale. Dificultatile pe care le intampina imigrantii nu sunt cauzate nici de legi, nici de politica guvernului sau a administratiei, ci de situatia personala, de evenimentele intamplatoare care fac si au facut intotdeauna ca destinul si experientele oamenilor sa difere de la caz la caz.

Dar in timp ce sosirea in Marea Britanie inseamna pentru imigrant accesul la privilegiile pe care si le-a dorit atata, impactul asupra populatiei autohtone este diferit. Din motive pe care nu le inteleg si din cauza unor decizii asupra carora nu au fost niciodata consultati, locuitorii Marii Britanii se trezesc straini in propria tara. Femeile nu mai gasesc paturi in spital pentru a naste, copiii nu mai gasesc locuri in scoli, vecinii lor au devenit de nerecunoscut, planurile si perspectivele viitoare sunt frante.

Si ei afla astazi ca un privilegiu cu sens unic va fi votat in Parlament. Ca o lege care nu poate si nu intentioneaza sa-i protejeze si nici sa raspunda doleantelor lor, va fi promulgata! O lege care-i va da strainului, nemultumitului, agentului provocator, puterea de a-i tintui la stalpul infamiei in probleme de ordin personal.

Alta periculoasa himera a celor care stau orbi in fata realitatii poate fi rezumata intr-un singur cuvant: integrare. A fi integrat nu inseamna a te distinge din toate punctele de vedere de ceilalti membri ai populatiei. Si din toate timpurile diferentele fizice evidente, in special culoarea pielii, au facut integrarea dificila, desi posibila in timp. Printre imigrantii din Commonwealth veniti aici in ultimii 15 ani exista zeci de mii de persoane care doresc sa se integreze si toate eforturile lor converg spre acest obiectiv. Dar sa crezi ca o astfel de dorinta este prezenta la marea majoritate a imigrantilor sau a descendentilor lor este o idée pe cat de extravaganta pe atat de periculoasa.

Am ajuns la un punct de cotitura. Pana acum, situatia si diferentele sociale au facut insasi ideea de integrare inaccesibila – integrare pe care marea majoritate a imigrantilor nu o concep si nu o doresc. Numarul lor mare si concentrarea lor in comunitati a facut ca presiunea spre integrare care se aplica de obicei in cazul micilor minoritati sa nu functioneze. Asistam azi la dezvoltarea unor forte care se opun direct integrarii, la aparitia unor drepturi dobandite care mentin si accentueaza diferentele rasiale si religioase, in scopul de a exercita o dominatie, intai asupra altor imigranti si dupa aia asupra restului populatiei. Aceasta umbra, la inceput deabia vizibila, intuneca acum cu rapiditate cerul senin. Si acum o vedem la Wolverhampton. Ea da semne de expansiune rapida. Cuvintele pe care am sa le citez nu sunt ale mele, le redau asa cum au parut ele in presa locala pe 17 februarie (1968) si apartin unui deputat laburist, ministru al guvernului actual: “Trebuie sa deplangem campania dusa de comunitatea sikh pentru a-si pastra niste obiceiuri necorespunzatoare. Ei lucreaza in Marea Britanie, pe deasupra si in serviciile publice. Aceste persoane trebuie sa accepte conditiile legate de locul lor de munca. A reclama drepturi speciale pentru comunitatea lor (sau ar trebui sa vorbim de rituri?) poate duce la o periculoasa ruptura in cadrul societatii. Acest comunitarism este un cancer, indiferent ca tabara il revendica, si trebuie condamnat cu severitate.” Trebuie sa-i multumim lui John Stonehouse pentru luciditate si pentru ca a avut curajul sa evoce acest subiect.

Proiectul Legii asupra Relatiilor Rasiale constituie terenul ideal pentru ca aceste periculoase elemente de discordie sa prospere. Pentru ca aceasta este modalitatea de a arata comunitatilor de imigranti cum sa se organize si sa-si sustina membri, cum sa lupte impotriva propriilor concetateni, cum sa-i intimideze si sa-i domine pe altii gratie mijloacelor juridice pe care ignorantii li le-au pus la dispozitie.

Ma uit la viitor si ma cuprinde frica. La fel ca si Romanii vad prin ceata inchipuirii “Tibrul spumegand de sange”. Acest fenomen tragic si nerezolvabil il observam déjà cu groaza peste Atlantic, doar ca acolo este legat intim de istoria Americii, pe cand la noi se instaleaza prin vointa si neglijenta noastra. Este déjà aici. Numeric vorbind va atinge proportiile americane  inainte de sfarsitul secolului. Numai o actiune hotarata si imediata il poate preveni. Nu stiu daca vointa populara va cere sau va obtine astfel de masuri. Dar ceea ce stiu este ca pastrarea tacerii in fata unei astfel de situatii ar fi o tradare majora. >>

http://www.fdesouche.com/502149-les-propheties-denoch-powell-rediff#speech

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: