Razboiul uman, un razboi in care dusmanul nu va fi infrant niciodata

taliban-cartoon-Obama-yes-we-can-slogan-624x399

Publicistul Daniel Greenfield scria: “Dacă am fi încercat să câștigăm al Doilea Război Mondial cât mai curat posibil, prețul moralei noastre ar fi fost plătit de proprii noștri soldați, precum și de nenumăratele victime ale Germaniei naziste și ale Japoniei imperiale.”

Cand inca se mai facea diferenta intre bine si rau, iar raul putea fi combatut prin toate mijloacele, fara ca putinii lui avocati sa declare inumana si ilegala exterminarea lui, uriasele masini de razboi ale Germaniei naziste si Japoniei imperiale au fost infrante de fortele Aliatilor in 5 ani de zile. Razboiul clasic, care nu avea alt scop decat obtinerea victoriei prin anihilarea totala a adversarului, era inca legal.

Pe 10 octombrie 2001, Bill Clinton marturisea ca l-ar fi putut ucide pe Osama Bin Laden in provincia Kandahar, dar s-a temut ca bombardandu-i ascunzatoarea ar fi provocat “pagube colaterale”, asa ca a renuntat. Crutati, Osama Bin Laden si locotenentii lui au pus la cale, fara a impartasi temerile lui Clinton, atacarea Turnurilor Gemene si a Pentagonului. Se poate spune ca, pe 11 septembrie 2001, pacifismul moral al lui Bill Clinton a ucis peste 3000 de oameni nevinovati, fara sa-i considere “pagube colaterale”.

Mai sunt cateva luni si se implinesc 2 ani, de cand cateva zeci de mii de jihadisti in adidasi si inarmati cu kalasnikoave, practica genocidul si purificarea etnica si religioasa pe un teritoriu mai mare decat al Marii Britanii. Impotriva lor, o alianta internationala (formata din 26 de tari) condusa de Statele Unite, poarta un razboi uman – un razboi cu “lovituri chirurgicale”, cu “reactii nedisproportionate”, cu interventii ce se incadreaza in normele de protejare a mediului ambiant si cu respectarea ad litteram a prevederilor Cartei Drepturilor Omului! O confruntare unica, in care adversarul nu respecta nimic, dar trebuie respectat pentru asta, cu pretul vietii soldatilor care lupta contra lui, obligati sa urmeze cu sfintenie prevederilor birocratice ale regulamentelor militare moderne. Razboiul clasic, devenit imoral, a fost inlocuit cu razboiul uman, in care puterea de decizie nu mai apartine generalilor, ci politicienilor, iar strategiile militare dau inapoi in fata sondajelor de opinie.

In cartea sa, “Lunetistul American”, Chris Kyle – membru al trupelor SEAL si cel mai bun lunetist din istoria armatei americane – descrie experienta traita pe frontul din Irak, in lupta contra “insurgentilor” si a teroristilor islamisti. Fapte de arme unice, dar si momente uluitoare, cand soldati de elita sunt obligati sa se transforme in “contopisti”, care scriu rapoarte justificative, insotite de fotografii doveditoare, sau sunt retrasi de pe front pentru a fi anchetati, deoarece si-au impuscat inamicii. Razboinici nevoiti sa lupte si sa-si riste viata inutil, inca din vremea lui George Bush. Pentru ca nu Obama a inventat razboiul in care dusmanul trebuie protejat; el l-a facut doar sa depaseasca niste bariere, dincolo de care numai irationalul dicteaza. Un razboi in care dusmanul nu va fi infrant niciodata.

 

::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

 

<<Insurgentii nu isi bateau capul cu reguli de angajare in lupta sau cu judecarea in fata Curtii Martiale. Daca li se ivea ocazia, omorau toti occidentalii pe care ii puteau gasi, indiferent daca erau soldati sau nu… Teroristii nu dau doi bani pe conventia de la Geneva. Asa ca analizarea fiecarei miscari a unui soldat care se confrunta cu un inamic hain, sadic si neinfranat de reguli nu este doar ridicola; e de-a dreptul condamnabila. Asa cum vad eu lucrurile, toti cei care au o problema cu ce fac soldatii nostri acolo sunt incapabili sa empatizeze. Oamenii vor ca America sa aiba o anumita imagine cand lupta.Insa cred ca, daca ar trage cineva in ei – si le-ar muri in brate un membru al familiei – care lupta impotriva unui inamic ascunzandu-se in spatele copiilor lui sau face pe mortul si arunca o grenada cand te apropii de el, si nu are nicio retinere in a-si trimite copilul sa moara cu grenada in mana (dupa ce chiar ei i-au scos cuiul) – nu si-ar mai bate capul atat de tare cu respectarea regulilor.

 

Stateam uneori si ma gandeam: “stiu ca nemernicul asta e rau; chiar ieri l-am vazut facand asa si pe dincolo pe strada, dar acum nu face nimic, si daca il impusc nu ma voi putea justifica in fata avocatilor. O sa ma prajeasca.” Dupa cum va spuneam se intocmesc acte pentru orice. Fiecare victima confirmata necesita documentare, probe temeinice si un martor.

 

Dupa ce ne-am asezat tabara, am inceput sa efectuam actiuni directe. Primeam numele si locatia unui posibil insurgent, ii luam casa cu asalt noaptea, apoi ne intorceam cu el si cu probele pe care le gaseam la DIF (Detention and Interrogation Facility), adica la inchisoare. Faceam fotografii pe drum. Nu de dragul peisajelor; ci pentru binele nostru si, mai important, pentru cel al comandantilor nostri. Fotografiile dovedea ca nu il batusem pe drum.

 

Adevarata noastra problema o constituia insurgentii care foloseau mlastina de pe cealalta parte a raului pe post de acoperire. Lunca raului era presarata cu nenumarate insulite cu copaci si arbusti…Insurgentii se iteau dintre tufe, trageau, apoi se ascundeau la loc, iar noi nu-i mai vedeam. Vegetatia era atat de deasa incat se puteau apropia nu numai de rau, ci chiar de noi – deseori veneau pana la o suta de metri fara sa fie observati…Am incercat sa gasim o solutie si am cerut un atac cu napalm asupra mlastinii, pentru a rade toata vegetatia. Insa ideea a fost respinsa…Puscasii au adus un FAC (Controlor de trafic aerian avansat), care sa ceara sprijin aerian impotriva insurgentilor. Omul a incercat de cateva ori sa obtina atacuri aeriene, dar solicitarile lui erau mereu respinse de superiori. La vremea respectiva, mi s-a zis ca orasul fusese atat de devastat, incat nu mai voiau sa produca victime colaterale. Eu, unul nu-mi dau seama cum bombarderea unor buruieni si a malului ar fi facut ca Fallujah sa arate mai rau decat arata déjà, totusi nu sunt decat un SEAL si nu pricep chestiuni dintr- astea complicate, evident.

 

Am continuat sa tinem socoteala insurgentilor impuscati, chiar si in cele mai crancene schimburi de focuri. Unul dintre ofiterii nostri primea mereu sarcina de a-si nota propriile detalii cu privire la incident; pe urma le transmitea la baza prin radio. De foarte multe ori s-a intamplat sa fiu prins intr-un schimb de focuri si sa-i dau detalii locotenentului sau altui ofiter totodata. Chestia asta devenise o asemenea pacoste, incat, la un moment dat, cand ofiterul a venit ca sa-mi ceara detalii cu privire la activitate, i-am replicat ca tocmai impuscasem un pusti care imi facea cu mana. A fost o gluma sadica, felul meu de a-i spune sa se duca dracului. Birocratia razboiului. Nu stiu cat de comune erau declaratiile de tragator. Pentru mine procedura a inceput in timpul celei de a doua ture din Irak, pe cand operam pe strada Haifa. Sunt sigur ca era vorba  doar de a ne acoperi fundurile sau, in cazul de fata, de a-i acoperi fundul comandantului. Noi macelaream inamicii. In Ramadi, cum totalul victimelor atinsese proportii astronomice, declaratiile au devenit obligatorii si amanuntite. Presupun ca vreun commandant sau cineva din staff-ul lui a vazut cifrele si s-a gandit ca avocatii ar putea pune la indoiala ce se intampla aici, asa ca haide mai bine sa ne protejam. Grozav mod  de a purta un razboi – fii pregatit sa te disculpi daca il castigi.

 

Cel mai rau lucru pe care il puteau face in acel razboi era sa ii ai pe jurnalisti in cadrul unitatilor. Aproape toti americanii nu pot digera realitatea razboiului, iar reportajele trimise de reporteri acasa nu ne-au ajutat deloc. Cei din conducerea armatei vroiau sa aiba sprijinul publicului pentru razboi. Dar cui ii pasa, la urma urmei? Eu sunt de parere ca, daca tot ne-ati trimis sa facem o treaba, atunci lasati-ne sa o facem. De aceea exista amirali si generali – lasati-i pe ei sa ne supervizeze, nu vreun congresman imbuibat care sta intr-un fotoliu din piele si fumeaza un trabuc la Washington intr-un birou cu aer conditionat, si care imi zice mie cand pot si cand nu pot sa impusc pe cineva. Cum ar putea sti ei asta? Ei nu au fost niciodata pe campul de lupta.Dupa ce decideti sa ma trimiteti pe front, lasati-ma sa imi fac treaba. Razboiul e razboi.

 

Intr-o zi, armata a cerut un lunetist care sa supravegheze intrarea unui convoi al Regimentului 506 in baza. Am plecat impreuna cu o echipa mica si am ocupat o cladire de 2-3 etaje. M-am instalat la ultimul nivel si am inceput sa supraveghez zona. In scurt timp a aparut si convoiul pe drum. Pe cand observam zona, un barbat a iesit dintr-o cladire de langa drum si a pornit in directia in care se deplasa convoiul. Avea un Ak in maini. L-am impuscat. Omul a cazut la pamant. Covoiul si-a continuat inaintarea. Au mai aparut niste irakieni, care s-au adunat in jurul tipului pe care-l impuscasem, dar nu am vazut pe nimeni sa se indrepte amenintator spre convoi sau sa fie pe punctul de a-l ataca, asa ca nu am tras.

Cateva minute mai tarziu, am auzit prin radio ca armata trimitea o unitate care sa investigheze de ce il impuscasem.

Ha?!

Le zisesem déjà prin radio celor din comandament ce se intamplase, insa am repetat. Eram surprins – nu ma credeau.

Un comandant de tanc a venit si a interogat-o pe sotia decedatului. Ea a declarat ca sotul sau se ducea la moschee, cu un Coran in mana. Sigur ca da. Era ridicol, dar ofiterul – care, bag eu seama, nu era de prea multa vreme in Irak – nu m-a crezut. Soldatii au inceput sa caute AK-ul, insa trecusera atatia oameni pe acolo, incat acesta disparuse de mult. Comandantul de tanc a indicat spre pozitia mea:

De acolo s-a tras?

Da, da, a raspuns femeia, care habar nu avea de unde se trasese, evident, nefiind prin preajma la momentul respectiv. Stiu ca este din armata fiindca poarta uniforma de armata.

Eu eram in partea din spate a camerei, cu un paravan in fata mea si cu o jacheta cenusie peste uniforma SEAL. Poate ca femeia a halucinat din cauza suferintei, sau poate ca a vrut sa spuna orice mi-ar fi produs neplaceri.

Am fost chemati inapoi la baza si tot plutonul nostru a fost pus in asteptare. Mi s-a zis ca sunt “indisponibil operational” – am fost retinut la baza in timp ce Regimentul 506 a investigat incidentul in detaliu. Colonelul a vrut sa ma interogheze. Ofiterul meu m-a insotit. Eram iritati cu totii. Respectasem RDA (reglementarile militare); aveam o gramada de martori. “Anchetatorii” armatei erau cei care o dadusera in bara. Cu greu mi-am tinut gura. La un moment dat, i-am spus colonelului de armata:

Nu omor oameni care au Coranul in mana – nu ca n-as vrea , dar nu o fac.

Cred ca mi se urcase sangele la cap.

Ei bine, dupa 3 zile si mai stiu eu cate “investigatii” suplimentare, omul a constientizat, in sfarsit, ca am actionat justificat si a lasat-o balta. Insa cand regimentul ne-a mai cerut sa ii ajutam cu supravegherea, le-am zis sa se duca dracu’.

De fiecare data cand voi impusca pe cineva, o sa incercati sa ma aduceti in fata plutonului de executie, am replicat eu. Nu am chef de asa ceva.

 

Conform regulilor de angajare pe care le-am urmat in Irak, daca mi-ar intra cineva in casa, mi-ar impusca sotia, copiii si apoi si-ar lasa arma din mana, eu ar trebui sa NU il impusc! Ar trebui sa il retin cu maxima blandete. Regulile de angajare in lupta au ajuns sa fie atat de complicate si aberante pentru ca si-au bagat coada politicienii. Regulile sunt intocmite de avocati care incearca sa-i apere pe amirali si pe generali de politicieni; nu sunt scrise de oameni care sa isi faca griji ca oamenii de pe teren ar putea fi impuscati….Spuneti-mi si mie: “Vreti sa ne invingem dusmanii? Sa ii anihilam? Sau ne trimiteti acolo ca sa ii servim cu ceai si fursecuri? >>

Sursa: “Lunetistul American” – Chris Kyle. Editura RAO.

 

7 comentarii

  1. bunica sabela · · Răspunde

    Incredibil prin ce a trebuit sa treaca omul asta, psihic vorbind!
    Stiam ca pooliticienii amerloci sunt niste betivani drogati de prea mult bine si niste putori oligofrene, dar chiar sa-i depaseasca in cretinism si pe cei romani, nu ma asteptam…

  2. Da, cine citeste cartea realizeaza prin ce trece un soldat, nevoit sa lupte impotriva unui adversar salbatic, care nu respecta nimic. In ceea ce priveste grija fata de ai lor, de cei care i-au ales, politicienii americani sunt absolut la fel cu cei din Europa.

  3. hilohi bogdan · · Răspunde

    revizionaţi filmul ,,deşertul tătarilor”…un film vizionar.a anticipat iadul corectitudinii politice ipocrite inumane şi absurde

  4. De vizionat „sine ira et studio”:

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: