Suprarealism, de la Andre Breton la Vanghelie și Piedone

1082129367

Nu știu dacă Vanghelie, Oprescu, Piedone sau generalu’ Onțanu l-au citit pe Andre Breton. Oameni ca ei, care slujesc ca să ne fie nouă bine, nu prea au avut timp să citeasca ceva, și azi cu atât mai mult nu au așa ceva. Oameni activi, aflați veșnic în criză de timp. Dacă ar fi avut vreme pentru lectură, poate astăzi nu s-ar mai fi ocupat de noi, cetățenii. Și ce te faci când nimeni nu se ocupă de tine? Oricum, cei ca ei ies câștigători din orice criză, fie ea și de timp.

Dacă nu l-au citit pe Breton, n-au făcut-o și pentru că s-au gândit la el ca la un spirit apropiat, ca la un prieten bun, ca la un coleg de bancă, sau membru al aceleiași echipe și și-au spus cu liniștea celui care se sprijină pe cunoștințele persoanei apropiate, pe calitățile coechipierului de lângă el: “Las’ c-a citit Breton și pentru noi”. Știu sigur însă că se pricep să citească omu’, altfel n-ar face ce fac, pentru că s-ar teme de consecințe. Dar așa, își zic uitându-se la noi: “Cine bă, ăștia? Niciodată!”.

Acum, să fim sinceri, vreau să-l văd pe ăla care dacă ar avea darul ăsta rar de a-i citi pe oameni, ar mai pune mâna pe o carte?

Cu siguranță că “Papa Suprarealismului”, cum era numit pe bună dreptate Breton, n-a avut parte la naștere de niște ursitoare de calibrul acelora care le-au trântit în scăldătoare lui Vanghelie, Piedone și celorlalți, darul de care vorbeam. Așa că, pentru a ajunge și el cineva, daca nu primar măcar “Papă”, și a-i influența în bine din postura asta pe alții, a fost obligat să citească.

Numai când a simțit că a atins prea plinul cunoașterii și-a permis să constate: “Cel mai simplu act suprarealist constă în a ieși în stradă cu revolverul în mână și a trage la întâmplare în mulțime.”

La noi, dintre toți primarii Bucureștiului, primul și mult timp singurul discipol al lui Andre Breton a fost Vanghelie! Bineînțeles, fără să vrea și fără s-o știe. Așa cum era Becali filozof, a fost și Vanghelie suprarealist. Dacă unii se screm, lui Marean îi iese asta natural. Astfel se explică cum a reușit omul care a spus “Deci prezența mea e datorită stării Bucureștiului în care ne aflăm” să conserve ani de zile, ca într-o dioramă, un peisaj suprarealist chiar în centrul orașului, Parcul Izvor.

Așezat lângă o altă creație suprarealistă, “Casa Poporului”, Parcul Izvor are o stație de mașină în lungime și alta în lățime. Și, până în urmă cu vreo câțiva ani, avea și  21 de copaci. I-am numărat eu, traversând parcul în diagonală, într-o vară de 45 de grade Celsius pe orice scară doriți. Niște hectare cu iarba arsă de codul roșu, traversate la întâmplare de câteva fâșii de asfalt și presărate cu 21 de copaci; nici o bancă! Plămân verde al orașului!

Să recunoaștem, un peisaj demn de penelul lui Rene Magritte, căruia bucureștenii, mari fani ai suprarealismului, continuau să-i spună în ciuda aspectului, “Parcul Izvor”. Și nu greșeau – bucureștenii nu greșesc niciodată, chiar când îl aleg de două ori la rând primar pe unul ca Oprescu – pentru că era un parc suprarealist! Urmașii lui Bucur Ciobanul știu să prețuiască simbolistica unei tarlale înierbate oriunde o văd.

Adevărul este că n-a fost numai meritul lui Vanghelie. “Parcul” îl moștenise de la “președintele monarh”, cel care se fotografia ținând în mâini buzduganul regal, lăsându-l astfel năuc de uimire dar fericit că suprarealismul e încă viu, pe Salvador Dali. Spre lauda lui însă, lui Vanghelie i-a plăcut mult cum arăta și l-a conservat. Dacă găsea acolo o pădure sau o junglă, fiți siguri că o tăia, vindea lemnul și ce prisosea băga pe foc. Adică, făcea ce fac acum cu parcurile orașului, Oprescu, Piedone și ceilalți asemenea lor. Numai că, ochi de artist, Marean a realizat că Parcul Izvor arăta exact cum ar trebui să arate cu adevărat un “plămân” al Bucureștiului și nu s-a atins de el.

L-am evidențiat pe Vanghelie, doar pentru că omul chiar merita asta și nu pentru că m-am născut într-o zonă a orașului care astăzi este moșia lui. Păstrându-mi obiectivitatea, așa cum o navă își păstrează balastul, am să-l și critic după ce l-am lăudat atâta: în cele din urmă a stricat totul! A plantat câțiva copaci și a pus bănci. A făcut-o nu pentru că a intenționat să-și potențeze imaginea personală și contul din bancă, nu. Marean e deasupra unor astfel de nimicuri. Explicația e simplă: a obosit să fie original.

article-2487704-1932F53C00000578-290_964x637 (1)

De-abia atunci, când Vanghelie a intrat disciplinat în rând, l-au descoperit și restul primarilor pe Breton. Atunci au recunoscut ei forța suprarealismului, valoarea în bani a iraționalului și spontaneitatea creatoare a nihilismului administrativ. Atunci, au ieșit pe străzi și pe bulevarde nu cu pistolul, ci cu drujba! Dar n-au folosit-o contra mulțimii – mulțimea e folositoare, îi votează și urmează supusă – ci împotriva copacilor. Mai întâi i-au “toaletat” cu timiditate, luînd parcă pulsul “opiniei publice”. Acum, îi bărbieresc la sânge.

“Toaletare de primăvară” din ianuarie și până în decembrie. Operațiune suprarealistă ce crează un peisaj pe măsura ei. În locul copacilor, șiruri și grupuri de stâlpi purtând în vârf niște degete rășchirate la cer, mărginesc sau ornează străzile, bulevardele și spațiile dintre blocuri. S-au apucat să taie pomii și din cimitire! Mai puțini copaci, mai multe morminte.

Ca să aibă acces la așa ceva, mulțimea bagă fericită mâna în buzunar și plătește bani… mulți. “Toaletare”, uscare, tăiere, transport, plantare, uscare iar, tăiere, transport… totul cu firmele lor. Primarii au descoperit valoarea în bani a iraționalului.

Părăsind strada, suprarealismul a pătruns acum și în parcuri! Bunici cu nepoții de mână, remorci pline cu lemne, mame și copii mici, tractoare, joggeri, camioane cu lemne, skateri, mașini REBU încărcate cu crăci, bicicliști, buldozere, băieți cu iubite, drujbari cu drujbe, copaci transformați în bețe, pensionari cu bastoane, mașini cu cabine telescopice, alei străjuite de “stâlpi”, pădure de “stâlpi”, elevi de liceu, stive de lemne, yoghini, rumeguș peste tot. O zi din cursul săptămânii într-un parc bucureștean. E soare, se simte mirosul de benzină al primăverii ce s-a lăsat atâta așteptată. Atenție, parchet forestier! Nu călcați pe iarbă!

Și liniște … multă liniște: în Central Park, în Hyde Park, în Grădinile Tuileries, în Buen Retiro din Madrid, în Britzen Garten din Berlin, în Grădina Regală din Praga. Departe. Departe de Oprescu și Vanghelie, Piedone și Ontanu, de Negoiță de la 3 și Chiliman de la 1. Acolo, la alții, fără drujbari ajunși primari și “plămâni” atinși de tuberculoza defrișărilor.

Iar noi, aici, urmându-ne supuși slujbașii, după ce am salvat Roșia Montană și Pungeștiul, unițisalvăm și suprarealismul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: