Paiațele “răbdării strategice” pot învinge Jihadul? Yes, We Can!

153500_600

La sfârșitul lunii ianuarie, la inițiativa Marii Britanii și a Statelor Unite, miniștrii de externe din cele 21 de țări ale Coaliției internaționale contra Statului Islamic (IS) s-au reunit la Lancaster House. Se împlineau 6 luni de la declanșarea operațiunilor aeriene în Irak și Siria și 3 săptămâni de la  atacurile efectuate asupra unor obiective din centrul Parisului de teroriști islamiști francezi; în realitate o veritabilă trupă de comando a Statului Islamic. Deasemenea fuseseră dejucate atacuri teroriste în Belgia și Germania, iar criza ostaticilor japonezi era în plină desfășurare în teritoriul ocupat de noul Califat. Reuniunea a analizat acțiunile îndreptate împotriva acestei veritabile “sfidări mondiale”, cum a numit John Kerry acțiunile Statului Islamic.

Dacă ministrul de externe britanic, Philip Hammond, a recunoscut că va fi nevoie de cel puțin un an sau doi pentru ca IS să fie învins în Irak, John Kerry a prezentat partea “plină a paharului”, vorbind despre cele 2000 de misiuni aeriene efectuate și cei 700 km2 recuperați de la Statul Islamic. E de ajuns să amintești că acesta controlează un teritoriu cât doua treimi din Franța, și că în 2003 trupele americane au învins în nici două luni armata lui Saddam Hussein, cucerind Bagdadul, pentru a realiza că 700 km2, “recuperați” în 6 luni, nu reprezintă nici măcar o victorie de etapă, ci arată limitele de acțiune și impotența funcțională a unei coaliții internaționale aflată sub egida noi strategii de securitate obamiene, cea a “răbdării strategice”. Așa se numește ultima găselniță în domeniul “artei războiului”, impusă strategilor de la Pentagon de comandantul suprem – acest Sun Tzu din pânză și câlți, ce-și are cartierul general în Biroul Oval, la Casa Albă.

“Am fixat definitiv Statul Islamic în defensivă”, declara la Lancaster House același John Kerry, subliniind că jumătate din cei care formează statul major al IS au fost uciși de loviturile aeriene. Adevărul este că periodic, la două-trei luni odată, de un an de zile, Abu Bakr Al-Baghdadi și sfetnicii lui apropiați sunt ori “uciși” ori “grav răniți” de către agențiile internaționale de presă, lucru ce nu a împiedicat Statul Islamic să cucerească în luna octombrie, într-o tăcere mediatică totală, orașele Hît (la sud de Haditha) și Ramadi – ultimul obiectiv important din provincia Al- Anbar, care se mai afla sub controlul guvernului de la Bagdad. Puternic ancorat în “defensivă”, Statul Islamic își extindea astfel granițele teritoriului controlat din bastioanele sale de la Raqaa, Deir al – Zor ( Siria) Mossul, Sinjar, Haditha, Fallujah, Hit și Ramadi (Irak).

Tactica loviturilor chirurgicale aeriene a demonstrat că în noua doctrină militară occidentală, înfrângerea adversarului este un obiectiv secundar, “fixarea” acestuia în defensivă fiind mult mai importantă.

Mort sau grav ranit, nu mai contează, neștiind că este în defensivă, Abu Bakr Al-Baghdadi s-a întâlnit în luna decembrie cu comandatul Mousab Al-Qarfan, șeful brigăzilor Al-Yarmouk Șhuhada. Ce contează cu adevărat este că cei doi au hotărât să pună bazele unei alianțe operaționale între forțele Statului Islamic și Brigăzile Al-Yarmouk Șhuhada.

Ca urmare, 2000 de luptători antrenați în Iordania de către experți militari și CIA americani, și înarmați de Statele Unite, au întors armele. Brigăzile Yarmouk, care controlează 45 km din cei 76 km ai frontierei Israelului cu Siria și o parte din frontiera Iordaniei cu Siria, au devenit astfel noul aliat al Statului Islamic. John Kerry n-a menționat și câti kilometri pătrați, pierduți în favoarea Statului Islamic, înseamnă asta. Oricum, se dovedește câtă dreptate au avut cei care au susținut cu ani în urmă, că antrenarea și înarmarea rebelilor sirieni “moderați”, pe motivul ca aceștia ar lupta pentru democrație, reprezintă o gravă eroare.

Obama a hotărât însă că beția rațiunii nu deschide calea eșecului, ci a victoriei, așa că programul stabilit de Pentagon pentru antrenarea și înarmarea a 5000 rebeli/an este în continuare operațional. Că “rebelii moderați” nu vor reuși niciodată să-l înlăture pe Bașhar Al-Assad de la putere – obiectiv însă la îndemâna jihadiștilor Frontului Al-Nosra (Al-Qaeda) și ai Statului Islamic – nu mai contează. Ei pot deveni însă oricând aliații celor două grupări, acțiune ce s-ar încadra perfect în tiparele “răbdării strategice”. A trecut, se pare, vremea când un război era câștigat sau pierdut. Acum, primordială este, după cum vedem, “conservarea” lui!

“Puse la păstrare”, forțele de elită ale Statului Islamic au abordat o tactică nouă, menită a semăna panică și a submina moralul forțelor inamice: eliminarea comandanților acestora. Astfel, la începutul lunii ianuarie, generalul de brigadă iranian Hamid Taghavi – comandantul brigăzilor Al-Qods din Irak – a fost împușcat de un sniper chiar în postul său de comandă aflat la Samarra, în centrul Irakului. Locul lui a fost luat de către generalul Mehdi Norouzi, care și-a mutat centrul de comandă de la Samarra la Hashimiya. Un comando kamikaze al IS a atacat noul sediu aruncându-se în aer odata cu Mehdi Norouzi și colaboratorii săi, aceștia alăturându-se astfel celor peste 500 de ofițeri iranieni uciși în ultimile patru luni de Statul Islamic în Irak. Pe 5 ianuarie, un raid fulgerător al jihadiștilor la granița saudită a provocat moartea generalului saudit Al- Balawi Odah, comandantul sectorului de graniță, iar un atac al unui alt comando ISIS, chiar în Kirkuk, l-a vizat pe un general kurd și pe cinci dintre colaboratorii săi – toți au fost uciși.

Este clar, creierul aflat în spatele strategiei militare a Statului Islamic, generalul Abu Ali al-Anbari, n-a studiat “arta războiului” pe terenurilor de golf – cum a făcut-o Clausewitzul de operetă de la Washington -, complexitatea și eficacitatea conceptului operațional gândit de el fiind vizibile nu numai pe frontul irakiano-sirian, ci și în acțiunile “celulelor islamiste” europene și în multiplele și sincronizatele atacuri desfășurate pe o linie a frontului care pleacă din Libia și se termină în peninsula Sinai.

Dacă pe 27 ianuarie, jihadiștii grupării Fajr Libya – care au jurat credință lui Abu Bakr Al- Baghdadi- au capturat hotelul de lux Corinthia din Tripoli, executându-i pe străinii găsiți acolo, două zile mai târziu jihadiștii grupării Ansar Al-Beit Miqdas – și ei au depus jurământ de credință  Califatului Islamic – au atacat 5 orașe din Egipt: Rafah la frontiera cu Fâșia Gaza, El Arish și Sheikh în nord și Port Said și Suez în vestul Sinaiului. Atacul s-a soldat cu 50 de soldați și polițiști morți și peste 100 răniți, reprezentând cea mai dură lovitură primită de armată și serviciile de securitate egiptene de când Abdel Fatah al-Sissi a venit la putere.

Și pentru ca nu era de ajuns, Ali Tarhouni – ex ministru de finanțe, actualmente președintele Adunării constituante din Libia – a avertizat la Forumul economic mondial de la Davos că Statul Islamic controlează acum toate punctele de îmbarcare ale imigranților clandestini aflate pe coastele Libiei. “Asta în timp ce” – a afirmat el – Uniunea Europeană continuă să subestimeze riscul înfiltrării jihadiștilor Statului Islamic în Europa, ascunși printre refugiați.”

Într-o lume în care minciuna se numește, acum, adevăr, iar răul – bine, toate acestea se pot numi, fără probleme: “fixarea Statului Islamic în defensivă.”!  Mai realist, Philip Hammond caracteriza tot acest tablou drept “un conflict general care trebuie combătut nu numai în Orientul Mijlociu, dar și în alte regiuni ale lumii.”

În conditiile acestea, recenta eliberarea a orașului Kobane de către luptătorii kurzi pare un eșec ușor resorbit de către forțele Statului Islamic, care își mențin presiunea asupra orașului aflat în ruine. Și asta pentru că forțele kurde – care-și datorează succesul nu numai eroismului cu care au luptat, ci și sprijinului aerian oferit de escadrilele Coaliței – nu sunt înarmate și sprijinite logistic pe măsura dorinței lor de a combate jihadiștii Apocalipsei islamice. De ce? Pentru a nu fi lezate interesele principalului “aliat” din regiune: Turcia islamistului Erdogan. Aceasta, membră a Coaliței (!), nu numai că nu și-a trimis tancurile împotriva jihadiștilor ce atacau orașul de frontieră, dar a permis acestora să-l înconjoare și să-l atace chiar de pe teritoriul turc!

Premierul  Ahmed Davoutoglu a motivat că Turcia (a doua armată ca mărime din NATO) “nu poate să asigure securitatea totală a celor 900 km. de frontieră cu Siria.”! În realitate, nu era vorba de 900 km, ci de cei câțiva kilometri din dreptul orașului Kobane, dar kurzii sirieni trebuiau pedepsiți nu numai pentru că au avut obrăznicia să nu se ridice contra lui Bașhar Al- Assad, ci și pentru că sunt susținătorii PKK (Partidul muncitorilor din Kurdistan) ce militează pentru independența întregului Kurdistan. Aportul adus de Turcia, prin implicare directă sau neutralitate binevoitoare, la ascensiunea Statului Islamic și la succesul lui pe teren, este pe cât de important pe atât de voluntar trecut cu vederea.

Dacă zecile de mii de luptători kurzi sirieni ar fi fost antrenați, înarmați și susținuți logistic asemenea “rebelilor moderați” din brigăzile Yarmouk și din Armata Siriană Liberă, astăzi nu s-ar mai fi vorbit de pericolul reprezentat de Statul Islamic și nici de miraculoasa “armă” cu care acesta este combătut: “răbdarea strategică”. Dar ce rost mai are să câștigi un război luptând pe teren, când poți să-l pierzi în mod sigur folosind machiavelismul cancelariilor.

Oricum ar fi, kurzii au demonstrat la Kobane, dacă mai era nevoie, că o luptă nu se poate câștiga decât atunci când acțiunile aeriene sunt combinate cu cele terestre, iar cei care susțin că victoria asupra “Califatului” se poate obține numai cu ajutorul avioanelor și al dronelor, au mai multe lucruri în comun cu prostia pură decât cu strategia militară.

Înainte ca Obama să ajungă la Casa Albă, jihadiștii se ascundeau în munți și acționau într-o clandestinitate totală. Acum, după doar 7 ani, în Siria și Irak, armate de jihadiști luptă la lumina zilei, cucerind orașe și exploatări petrolifere. A luat ființă chiar și un Califat islamic – un Al-Qaeda pe stereoizi – un stat terorist cu capitală si armată, care exportă petrol și importă armament!

Aceeași realitate distopică, ce întrece cu mult imaginația ficțională a filmelor din seria Mad Max, poate fi întâlnită și în Libia, Mali sau Nigeria – unde armata de jihadiști boko haram controlează nordul țării și atacă acum Camerunul! Iar atunci când Aboubakar Shekau, șeful lor, urmând exemplul lui Abu Bakr Al-Baghdadi, a proclamat un nou Califat islamic, puțini au fost cei care s-au mai arătat surprinși. Abu Bakr Al-Baghdadi, Aboubakar Shekau și ceilalți comandanți de armate jihadiste ar putea spune cu mândrie, alăturându-se “comandantului suprem” american: “Yes We Can!”

S-a ajuns aici pentru că s-a crezut și încă se mai crede, greșit, că războiul împotriva fanatismul islamic poate fi “conservat” cu “lovituri chirurgicale” și prin folosirea “arsenalului semantic” – condamnând retoric violența extremă a adversarului. Doctrina “răbdării strategice” cere să fie folosită mai mult limba și mai puțin sabia.

Când dușmanul este fanatismul islamic, istoria a demonstrat că un război poate fi doar câștigat sau pierdut. Pentru a se apăra împotriva acestui adversar, Occidentul a fost capabil în urmă cu aproape un mileniu să organizeze cruciadele și să întrețină un corp expediționar, timp de două secole, “la capătul lumii” – cum era considerat atunci Orientul. Azi, când Casa Albă condamnă cruciadele, iar pe cei care le-au făptuit îi compară cu jihadiștii islamici; când, tot la Casa Albă, talibanii Al Qaeda nu mai sunt numiți teroriști, pentru că au devenit sub domnia relativistului Obama, insurgenti (!), iar birocrația corectitudinii politice crede că poate îmblânzi fiara Jihadului, războiul contra jihadiștilor islamici e mult mai probabil să fie pierdut într-un interval mediu de timp decât câștigat într-un an sau doi.

Anunțuri

4 comentarii

  1. Cand o pica Obama de la Casa Alba, atunci SUA vor reveni din nou in prim-planul actiunilor antiteroriste. Din pacate planul lui Obama de a exporta democratia s-a dovedit falit de la bun inceput.

  2. In urma cu 7 ani, teroristii islamisti erau tinuti sub control in Afganistan. Acum ei stapanesc Siria, Libia, o mare parte a Irakului, o parte din Mali, nordul Nigeriei, Yemenul si Somalia, iar trupele coalitiei s-au retras si din Afganistan…. si mai sunt 2 ani cu Obama. Raul facut este deja atat de mare incat nu cred ca se mai poate face ceva nici dupa ce ei vor trece. Cu un presedinte republican, America va reveni fara indoiala in „prim-planul actiunilor anti-teroriste”, dar sunt prea multe fronturi deschise si impotenta „negustorilor” occidentali atat de mare incat nu mai poate fi tratata nici macar cu vreo pastila minune, iar America nu mai poate lupta singura contra tuturor pe atatea fronturi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: