Pedagogia ideologică și efectele ei binefăcătoare

6329_article

În decembrie 2013, pentru prima dată în Franța, profesorii au declanșat o grevă de o zi, nu pentru majorarea salariilor, ci împotriva regimului de teroare la care sunt supuși de către elevii lor. Acțiunea a ieșit în evidență, având un caracter neobișnuit, nu din cauză că profesorii ar fi fost agresați – se întâmplă frecvent -, ci datorită vârstei agresorilor. Insolita acțiune de protest s-a desfășurat la școala elementară Jacques-Yves-Cousteau, din Petite-Rosselle (Moselle), unitate de învățământ unde școlarii, deși au numai zece ani, își “pun la punct” profesorii ori de câte ori este nevoie. Adică zilnic. Injuriile sunt frecvente, ele fiind însoțite, deseori, și de lovituri. Bietele victime au recurs la această ultimă formă de protest sindical, după ce au epuizat toate formele de negociere prevăzute în regulamentul școlar, eliminarea din școală a elevilor turbulenți fiind interzisă. Jérôme Bernard, directorul școlii, la fel de șocat psihic ca și subalternii săi, s-a alăturat mișcării de protest. Neanunțată, greva a constituit o surpriză totală nu numai pentru autoritățile locale, cât mai ales pentru părinții care și-au adus copiii la școală. Aflând motivul protestului, părinții s-au declarat imediat solidari cu copiii lor și au intrat în școală pentru a le adresa invective greviștilor.

Un studiu recent, publicat de presa franceză, arată că 49% dintre directorii școlilor elementare au fost agresați verbal sau fizic de către părinții elevilor, în cursul anului școlar 2012-2013. O reacție dealtfel normală, din moment ce noțiunea de “disciplină” este considerată reacționară în învățământul francez, și asta de mult timp. Eliminarea ei din școli este rezultatul implementării, încă de la începutul anilor ’70, a pedagogiei constructiviste, care urmărea transformarea școlii dintr-un lacaș de asimilare a cunoștințelor, într-un falanster în care deschiderea către ceilalți, socializarea și formarea unui stil propriu de viață erau vectorii prioritari. Că această “pedagogie” și-a atins scopul, o dovedește și reacția părinților (formați tot de această “pedagogie”) atunci când sunt puși în fața faptelor propriilor copii.

“Copilul este șeful” – de “valabilitatea” acestui adevăr revoluționar încep să se convingă treptat și suedezii. Sub influența socialiștilor, Suedia a fost prima țară care a interzis pedepsele fizice aplicate copiilor (în 1979), în timp impunându-se opinia că cei mici sunt de fapt adulți și trebuiesc tratați ca atare. Stilul “părinte permisiv” a fost promovat de către o pleiadă de “experți”, care considerau că părinții trebuiau mai degrabă să negocieze decât să pedepsească. Azi, dezastrele familiale, prăbușirea disciplinei în școli, scăderea dramatică a calității actului educațional și creșterea alarmantă a tentativelor de sinucidere în rândurile adolescenților, arată că realitatea este imună la relativism și sancționează cu asprime “adevărurile revoluționare”.

Frank Furedi – sociolog și profesor emerit la University of Kent – este autorul unor observații deosebit de pertinente, ce au ca subiect “modelul suedez”: Cea mai tulburătoare caracteristică a societătii suedeze este abdicarea voluntară din autoritatea de adult. A început cu stigmatizarea pedepsirii copiilor și a transformat-o într-o frică de a-i disciplina, ceea ce este lucrul pe care părinții ar trebui sa îl facă, iar îngrijorarea nu este ce li se întâmplă când sunt copii, ci ce se întâmplă cu ei pe măsură ce cresc”.

Și România a intrat pe “drumul cel bun”, exact în momentul când această cale se vrea abandonată, se pare, chiar de cei care au pășit prima dată pe ea. Prevederile noii Legi de Protecție a Copilului îl protejează pe “copilul adult” și consideră, subliminal, disciplina în școală ca “reacționară”. Amenzile pecuniare consistente, prevăzute pentru părinții care aplică câte o “corecție fizică” copiilor cât și pentru cadrele didactice ce se fac vinovate de injurii și pedepse corporale aplicate elevilor, sunt mobilizatoare.

În cartea sa “Corectitudinea Morală”, scriitorul și filozoful Jean Sevillia s-a referit, încă de acum șapte ani, la cauzele ideologice și efectele sociale nefaste, care au influențat în timp soarta învățământului francez. Realitățile descrise de el nu sunt particulare numai Franței, ci, din păcate, sunt valabile la nivel european. Jean Sevillia a scris despre ele atunci când în Franța nu avusese loc greva de la școala Jacques-Yves- Cousteau, și când nu se vorbea încă despre generația de monștri creată în Suedia de “generația părinților permisivi”. Urmează câteva pasaje concludente – extrase din Corectitudinea Morală – ce schițează cu fermitate portretul sumbru al realizărilor pedagogiei non-directive:

 

“Cel care vorbește este un profesor. Predă istoria și geografia într-un liceu de la periferia Parisului. Visul lui ar fi să-i facă pe toți francezii să asiste la recreația de la ora 10.30, din școala lui. “Ceea ce i-ar surprinde, ne asigură el, este masiva renunțare a adulților la aplicarea regulilor și la civilizarea spațiului public. Când niciun ordin nu mai e respectat de multă vreme, de ce să fiu eu cel care interzice fumatul, care cere ca șepcile să fie date jos de pe cap, cel care pedepsește o îmbulzeală sau o încăierare?”. Descurajat de amploarea sarcinii, profesorul face această constatare: “Ca și ceilalți, cu privirea în jos sau cu umerii ridicați, ne ascundem. Depășiți în fața acestei decăderi civice care ne depășește. Civilizația se învață. Este o sarcină la care am renunțat cu toții.”

Dar nu neapărat indisciplina îl demoralizează pe acest profesor: dintotdeauna a fost dezordine în școli. La urma urmelor spiritul de frondă este specific național…Totuși, acest temperament a făcut parte mereu dintr-un joc cu regulile sale. Astăzi nu mai există reguli: nimeni nu poate să le definească și nimeni nu mai îndrăznește să le amintească. Ca atâția alții, profesorul nostru este derutat nu pentru că elevii săi se bat, ci pentru că ei nu mai percep autoritatea lui ca fiind mai îndreptățită decât a lor. Ca și cum n-ar mai înțelege nici cel mai mic raport de autoritate, “Cine ești tu ca să-mi vorbești așa?”, gândesc cu voce tare cei care ar trebui să se supună în tăcere. Cum să reprezinți autoritatea într-o societate unde autoritatea pare să dispară? Recent, un ziar se alarma în legatură cu acest lucru: “De data aceasta, chiar se duce de râpă totul. Nu e vorba că o autoritate o înlocuiește pe alta. Principiul însuși de autoritate dispare, și trage după el cadre didactice, judecători, polițiști, preoți, propietari.

Un spot publicitar. O fetiță o trezește pe mama ei în miezul noptii: vrea să mănânce cârnați. Dintr-odată, toată familia se trezește și-i mulțumește copilului pentru această idée. Obiectivul este, evident, să-i incite pe tinerii consumatori să-și determine părinții să le satisfacă plăcerile. Cu orice preț. Realizatorii clipului au surprins moda timpului: cum să spui “nu” unui copil? El e stăpânul. Adultul cedând în fața unui copil: ordinea naturală a fost inversată. “Mulți părinți, mărturisește un psiholog, nu mai reușesc să facă față tulburărilor de comportament, de eșec școlar. Își închipuie că odrasla lor suferă de tuburări psihice. Dar, în noua cazuri din zece, ei sunt cei cu care trebuie să lucrăm: sunt pur și simplu pierduți și nu mai știu să-și educe copiii.” Este interzis să interzici: scăderea autorității în familie este, bineînțeles, o moștenire a evenimentelor din mai ’68. Nu este ea rezultatul a ceea ce s-a numit convențional “noul chip al familiei”? Înainte, șeful era tatăl. Te mai certai cu el, tare câteodată, dar rolul său era clar. În zilele noastre autoritatea familială s-a diluat. Ea e împărțită în cel mai bun caz cu mama, dar adeseori mama e singură. Cât despre tați, acestora le displace să-și asume rolul: în niciun caz nu vor să pară niște idioți reacționari. Tați-amici și mame-amice. Câte femei, de frica îmbătrânirii, nu se îmbracă la fel cu fiicele lor, până la a avea o garderobă comună, și nu se ocupă de problemele lor sentimentale ca o soră mai mare? “O ador pe mama, mărturisește Juliette, 18 ani, suntem super-prietene. Când mi-am pus un piercing în buric, ea a venit cu mine, dar și-a pus și ea unul, iar asta chiar m-a enervat.”

Rousseau trăiește printre noi. Suntem pătrunși de filozofia lui potrivit căreia copilul e bun de la natură: dragostea pe care o avem pentru el ar fi suficientă să rezolve problemele. Această impresie naivă se lovește, din păcate, de realitate. Un copil nu face în mod automat, și nici spontan, un lucru care i-ar folosi-de pildă, temele. Or, a învăța înseamnă a face, cu trudă, un efort. Multor părinți le vine greu să accepte că odrasla lor trebuie să trudească. Atunci, în caz de conflict, negociază. Dar este oare posibil să negociem totul? În marea majoritate a căminelor, ambii părinți lucrează. Când copilul se întoarce de la școală, e singur. În sfârșit, nu tocmai singur: prietenii lui sunt televizorul, calculatorul, consola video, iPodul. Nici un contact uman, doar imagini și sunete, pe care le manevrează cum vrea. Ce autoritate întâlnește el care să-l ajute să se formeze și nu să aleagă doar ce-i place?…Este împărăția copilului rege, căruia îi datorăm “respect”. Altădată, respectul era datorat adulților: și în acest caz relația a fost inversată. Cu atât mai mult în lumea din suburbii, unde cuvântul “respect” exprimă un raport de forță: cel care cere respect anunță nu că vrea să-i respecte pe ceilalți, ci că deține mijloacele prin care se poate face respectat de ceilalți.

În cazul în care copiii n-au învățat acasă respectul față de autoritate și compromisurile pe care le presupune viața în comun, de ce ar ține seama de ele la școală? Anchetă într-un colegiu parizian, unde profesorii participă la o sedință de explicare a regulamentului interior. “I-am întrebat pe elevi ce înseamnă a avea drepturi și îndatoriri”, povestește directoarea-adjunctă. Cuvântul care a reieșit este “respect”. Echipa pedagogică le-a pus întrebări adolescenților. De ce au ei impresia că nu sunt respectați? Răspuns: a le cere să tacă sau să-și dea jos șapca este “un atac la persoană”. Observația unui profesor: “Într-o societate în care totul este posibil, a interzice ceva este un atac la persoană, și nu o invocare a interesului general”.

Profesorii de azi sunt copiii din “68. Cum să aplice reguli pe care majoritatea dintre ei nu le-au învățat și pe care instituția școlii le privește cu neîncredere, ca pe stigmatele unei educații depășite? În Institutele de Formare a Cadrelor Didactice (IUFM), profesorii sunt rugați explicit să renunțe la disciplină, sub pretextul că sancțiunea ar putea fi “rău înțeleasă”. Sunt sfătuiți să “nu-i pedepsească pe elevi”, ci “să vorbească cu ei” cu scopul de “a construi o autoritate democratică”. În 2000, Ministerul Educației Naționale a publicat o circulară care prevedea “dispozitive de dialog” în cadrul instituțiilor școlare, introducând pentru elevi dreptul de a li se asigura apărarea. Adeseori, părinții sunt complici: în 2005 s-au numărat 1300 de decizii ale tribunalelor și Curților de apel în urma recursurilor depuse împotriva profesorilor. Într-un liceu din al 16-lea arondisment din Paris, un elev surprins fumând “iarbă” în toaletă și-a luat un avocat: a fost achitat.

Este de înțeles nemulțumirea profesorilor: ei dau piept cu toate relele societății. Că împărtășesc sau nu presupozițiile pedagogiei în vigoare, ei îi suportă efectele. Pentru că există o ideologie în spatele pedagogiei oficiale. Altădată, școala Republicii – care moștenea, în ceea ce privește metodele sale, tradiția școlilor creștine – urmărea în primul rând să transmită cunoștințe și să-i împingă pe elevi cât mai sus, până la limita maximă a capacităților lor. Începând cu anii 1970, s-a impus o altă concepție: să se acorde prioritate “dezvoltării copilului”. Nimic nu egalează plăcerea de a învăța: să evităm constrângerile. Elevii au aptitudini egale: să renunțăm la selecție. Cultura de altădată era elitistă: să deschidem învățământul spre realitățile de astăzi. Acest fond searbăd și optimist a însoțit timp de treizeci de ani deciziile luate de Educația Națională. În 1975, legea Haby creează colegiul unic, de la clasa întâi până la a douăsprezecea: profilarea timpurie este descurajată. În 1989, legea Jospin stabilește ciclurile de învățământ în timpul cărora nu poate fi dictată repetarea clasei. Intrarea în clasa a cincea e automată, chiar dacă elevul nu știe să citească. Aceeași lege Jospin crează și IUFM-urile. Asupra acestor temple ale noii pedagogii, mărturiile tinerilor profesori abundă. Toți își mărturisesc starea de confuzie față de formarea pe care au primit-o. Dacă disciplina, s-a spus mai sus, e proscrisă, în ceea ce privește cunoștintele, discursul este la unison. Principiul fondator al Institutelor Universitare de Formare Pedagogică (IUFM): elevul trebuie să fie autorul propriilor sale cunoștințe.

“Noi nu trebuie să ne pregătim pentru a transmite cunoștințe. Ci pentru a ‘învăța pe cineva să învețe’, își amintește Rachel Boutonnet. Această tânără învățătoare a fost admonestată de mai multe ori în timpul stagiului. În special în privința orelor de istorie: “Copiii, i se spunea, nu au nevoie de știința dumneavoastră ca să și-o construiască pe a lor. La urma urmei, cu cât știți mai puțin, cu atât mai bine.” În toate IUFM-urile, dispozițiile sunt identice. Nu mai există lecții de la catedră, nici învățarea pe de rost, ca să nu-i avantajeze pe cei ajutați de părinți. Sacrificarea ortografiei (botezată “grafie aleatorie”) și a gramaticii, pentru ca nimeni să nu mai fie afectat. Clasicii? De evitat. Cultura “burgheză” nu-și mai are locul în școala democratică, mai ales dacă este acuzată ca ar contraveni canoanelor epocii. Un formator nu este de acord să se predea Cidul, reproșându-i lui Corneille că face “apologia rasismului”. Trebuie să râdem sau să plângem?

Ca să muncească, trebuie să-i faci să se distreze: aceasta pare opinia generală. Consiliul Național pentru programele de învățământ a organizat în 2003 un colocviu la Sorbona pe tema “Cultura școlară și plictiseala”: plictiseala ar fi de acum înainte “sursă de suferință” pentru elevi și, prin urmare, cauză a violenței. Același refren la Pierre Merle, sociolog care condamnă “umilirea” a căror victimă ar fi liceenii, umilire care se datorează profesorilor tentați să recurgă la “autoritarism”. “Nu vă mirați, ne mustră el, că elevii ajung să se revolte, să distrugă totul și să taie roțile în parcări.” Nici o constrângere, numai plăcere; nu mai există note, sau doar note aranjate pentru ca nici un elev să nu fie dezavantajat; nu se repetă clasa; bacalaureatul e acordat cu generozitate (81,5% de reușită în 2006): aducerea tuturor la nivelul cel mai slab pare sa fie primul comandament al Educației Naționale. Rezultatul e cunoscut: nivelul scade. În 1995, 6000 de liceeni au fost testați după probele certificatului de studii din anii 1920. Comparația cu lucrările din aceea perioadă, pastrate în arhivele de la Somme, a condus la următoarea concluzie: majoritatea elevilor n-ar fi trecut examenul.

Adevărul e că școala suferă de boala timpului său. O epocă ce supraestimează drepturile individului în detrimentul îndatoririlor sale. Cultul eului distruge principiul fondator al învățământului, potrivit căruia profesorul transmite cunoștintele sale elevului care este acolo să învețe. Relativismul agravează această tendință, lăsând să se creadă că melodiile lui Herve Villard au aceeași valoare ca Eseurile lui Montaigne. Refuzul disciplinei pune capac distrugerii sistemului, întrucât cel care încalcă regula nu este pedepsit.

În 2005, Laurent Lafforgue este numit de șeful statului în cadrul Înaltului Consiliu al Educației. Această instanță, creată recent de legea Fillon, are drept scop evaluarea fondului comun de cunoștinte asimilate la sfârșitul clasei a douăsprezecea și aprecierea formării profesorilor. Lafforgue, în vârstă de 39 de ani, este un matematician-cercetător, care a primit medalia Fields în 2002: o minte strălucită. La o lună după ce a fost numit, el îi scrie președintelui acestui consiliu o scrisoare care va fi făcută publică: “Am ajuns la concluzia că sistemul nostru de educație publică este pe cale de distrugere totală. Această distrugere este rezultatul tuturor politicilor și tuturor reformelor adoptate de toate guvernele începând cu sfârșitul anilor 1960. Aceste politici au fost inspirate de o ideologie care nu mai acordă valoare cunoștințelor și care implică dorința de a atribui școlii alte roluri decât cel de a instrui.” Câteva zile mai târziu, rebelul periculos este rugat să demisioneze pentru “poziții violente” contra Educației Naționale. Învățământul eșuează, dar semnalarea acestui lucru nu este corectă din punct de vedere moral.

 

“Corectitudinea Morala” – Jean Sevillia, Editura Humanitas

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-16610070-parintii-permisivi-din-suedia-dat-nastere-unei-generatii-monstri-intampla-copiii-lasati-faca-tot-vor-prabusirea-disciplinei-scoli-pana-suicid.htm

http://www.lefigaro.fr/flash-actu/2014/04/29/97001-20140429FILWWW00021-ecoles-49-des-directeurs-agresses.php

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: